Și cu hoții cum facem dragă statule?

Știm cu toții că hoția nu mai e incriminată în România de multă vreme. În urmă cu 4-5 ani mergeam la poliție să declar că mi-a fost spartă mașina. Oamenii legii au râs și au râs discret, până când unul mai omenos mi-a spus că nu se poate face nimic întrucât închisorile sunt pline și ”noi îi prindem, iar onorata instanță le dă drumu”. E adevărat că, a continuat amabilul polițist, treaba asta e veche, dar pe vremuri, după ce îi prindeam îi căpăceam zdravăn. Acum, date fiind drepturile omului, avem grijă să nu se lovească și să spună că noi i-am lovit, că ne dă afară din poliție.

După o astfel de situație, când spărgătorii de mașini au început să ia mașinile la rând, iar eu am strigat de pe fereastră ”lasă ba mașina in pace”, iar ei la rândul lor au strigat la mine să intru în casă că-mi sparg botul, am intrat și am așteptat dimineața să merg să repar distrugerile. La poliție nu mai avea rost să mă duc.

Totuși, când o angajată mi-a devalizat prăvălia furând țigări in valoare de 300 milioane lei vechi, am dus imaginile de pe sistemul de supraveghere la poliție și am depus o plângere. Domnii polițiști au prins-o în câteva ore, iar ea, confruntată cu imaginile a recunoscut fapta. Dar lucrurile s-au oprit aici și cam într-o lună am primit de la procuror o înștiințare care suna astfel: ”Întrucât și-a recunoscut fapta cu sinceritate și este la prima abatere, dispunem NUP” (neînceperea urmăririi penale). Adică nu a urmat un proces în care fata să fie acuzată de furt și condamnată  – fie și cu suspendare. Nu, domnul procuror a decis că nu e cazul de începere a urmăririi penale.

Mai recent, în centrul vechi unde îmi desfășor activitatea, o fată mi-a cerut să meargă la toaletă după ce închisesem prăvălia. Am lăsat-o, uitând că am biroul deschis, iar ea a profitat furându-mi telefonul. Al meu și al încă a doi prieteni. M-am încăpățânat să duc iar imaginile la poliție și să depun plângere. De astă dată domnii polițiști n-au mai râs. Acum mi-au spus direct, că fata cu asta se ocupă și că mai are pe rol 52 de dosare penale pentru aceeași infracțiune.

Am mai depus plângeri pentru furtul altor sute de milioane furate de manageri, alți angajați, hoți care au forțat intrarea, ba chiar și pentru alți oameni, în general străini cărora li se fură banii ziua în amiaza mare sau noaptea, de către fete prin ganguri. Același rezultat. NIMIC. NIMIC. NIMIC.

Mi-a trebuit multă vreme să înteleg că această infracțiune – FURTUL – nu mai e incriminată în România. Deși codul penal o menționează încă la capitolul infracțiuni, în realitatea NU SE PEDEPSEȘTE. Întrucât nu este loc în închisori și directivele europene prevăd că deținutul bla, bla, bla. Și bla.

Astfel, noi cei care muncim de la 8 ore în sus pe zi, n-avem decât să crăpăm. ”Păi gura lor ce să mănâncă, nu e și ei oameni?”

Dar dezastrul de abia acum începe. Pentru că zeci de mii de domni și doamne fără ocupație, care până nu demult sufocau centrele marilor orașe din Europa, au venit acasă. Și le e și lor foame, că dacă nu mai e lume pe străzi, ce dracu să facă? Meserie nu știu boșii, de muncă n-au poftă, iar doamnele cu fuste lungi nu știu să facă altceva în afară de furt și cerșetorie. Astfel că ceea ce era de așteptat a început.

Centrul Vechi ținta preferată de hoți.

În centrul vechi s-au spart deja 4 locații. Urmează altele la noapte. Băuturile rămase în stoc și pe rafturile cluburilor îi imbie pe domnii disporezi la viață bună. Televizoarele, proiectoarele, casele de marcat, computerele și diversele bunuri sunt la dispoziția domniilor lor. Se găsește ceva de furat în centrul vechi, pustiu și trist.

Și înainte de ajutorul pe care statul ni-l datorează în această situație de criză, noi cei mulți și abandonați (adică cetățenii acestei țări) nu vă cerem măști, spirt, ventilatoare pentru intubație sau  – doamne ferește bani – ci vă cerem doar să aplicați legea și să nu ne lăsați pradă tâlharilor și hoților.

Dl. stat, prin funcționarii ei plătiți regește – magistrații – poate face asta?

Dacă tot e stare de urgență, poate că e posibilă și legea marțială. Măcar până ieșim din criză, dacă mai mult nu se poate.